„Lasă, mă ocup eu.” Despre omul care ține familia

 

Seria „Când omul pe care îl iubești se îmbolnăvește” · Partea 2 din 4

Partea 1 – Boala este a unui singur om. Dar intră în viața unei familii întregi.

„Lasă, mă ocup eu.” Despre omul care ține familia

Despre rolurile nescrise, copilul care s-a maturizat prea devreme și loialitățile pe care nimeni nu ni le explică

Articolul

Aceasta este a doua parte a seriei. În prima parte am vorbit despre felul în care boala unui om schimbă întreaga familie, despre povara nevăzută a celui care îngrijește și despre doliul anticipativ. Astăzi ne uităm la omul care ține totul și la motivele pentru care, de multe ori, el a început să țină totul cu mult înainte de boală.

În multe familii există o persoană care, în momentul crizei, începe să țină totul. Este omul care știe ce medicamente trebuie luate, când urmează investigația, unde sunt analizele, pe cine trebuie să sune, ce a spus medicul și ce trebuie făcut mâine. Este cel care răspunde la telefon, îi liniștește pe ceilalți și, foarte des, spune: „Lasă, mă ocup eu.”

Numai că, de multe ori, omul acesta spunea „mă ocup eu” cu mult înainte să apară boala.

Rolurile pe care nu le-a ales nimeni

Aici perspectiva sistemică deschide o întrebare diferită. În familie nu circulă doar iubirea. Circulă și roluri, așteptări, obligații, reguli nescrise și forme de loialitate. Unele familii îl au pe „cel puternic”. Altele îl au pe „cel care salvează”, pe „cel care împacă”, pe „cel care nu are voie să cadă” sau pe „cel care se ocupă de toți”.

Aceste roluri nu sunt întotdeauna discutate. Uneori nici măcar nu sunt observate.

Un copil poate învăța foarte devreme că este bine să nu creeze probleme. Poate observa că mama este obosită și încetează să mai ceară. Poate simți că tatăl este fragil și începe să îl protejeze. Și devine astfel copilul „matur”, „cuminte”, „responsabil”, despre care toată lumea spune cu admirație că nu trebuie să îi spui un lucru de două ori.

Uneori, în spatele acelei maturități admirate se află un copil care a învățat prea devreme să nu aibă nevoie.

Copilul care a devenit părintele părintelui său

Psihologia numește acest fenomen parentificare: situația în care un copil ajunge să preia roluri sau responsabilități de adult, disproporționate față de nivelul său de dezvoltare. Asta nu înseamnă că orice copil care își ajută familia este parentificat. Cercetarea actuală face o distincție importantă între responsabilitățile care pot dezvolta competențe și situațiile în care rolul devine excesiv, persistent și costisitor pentru dezvoltarea copilului. O revizuire sistematică din 2023, care a analizat 95 de studii, arată tocmai această complexitate: parentificarea poate fi asociată atât cu reziliența și competențele, cât și cu dificultăți emoționale, relaționale sau de sănătate, în funcție de context, de intensitate și de sprijinul disponibil (Dariotis et al. 2023).

Copilul acela poate avea astăzi 45 de ani sau mai mult. Dar în clipa în care mama se îmbolnăvește, rolul vechi se poate trezi imediat: „Trebuie să am grijă de ea.”

Este firesc. Numai că există o diferență uriașă între două propoziții care, la prima vedere, seamănă foarte mult: „Am grijă de mama mea” și „Sunt responsabil pentru ceea ce i se întâmplă mamei mele.”

Prima descrie o relație. A doua poate deveni o povară imposibilă, pentru că oricât de mult ai iubi un om, nu poți primi controlul total asupra vieții lui.

Loialitățile pe care nimeni nu ni le explică

Ivan Boszormenyi-Nagy și Geraldine Spark au adus în terapia de familie ideea de loialități invizibile: legături de obligație, echitate, datorie și apartenență care traversează relațiile dintre generații și care pot influența alegerile membrilor unei familii fără ca aceștia să le formuleze vreodată în mod conștient (Boszormenyi-Nagy and Spark 1973).

În viața reală, aceste lucruri nu sună deloc academic. Sună așa: „Mama și-a sacrificat viața pentru noi.” „Tata a muncit până a căzut.” „Bunica nu s-a plâns niciodată.” „În familia noastră nu lăsăm omul la greu.”

Toate pot exprima valori extraordinare: solidaritate, fidelitate, responsabilitate, iubire. Dar o valoare poate deveni și o povară atunci când nu mai există libertatea de a o trăi altfel.

Poate ai văzut-o pe mama ta îngrijindu-i pe toți: bunici, copii, soț, rude. Ultima pe listă era ea. Poate bunica spunea: „Lasă, mamă, femeia le duce.” Poate tatăl tău nu s-a plâns niciodată, nici măcar atunci când îl durea.

Și, fără ca nimeni să îți țină vreo lecție despre familie, ai învățat ceva: Dacă iubesc, mă sacrific. Dacă plec, abandonez. Dacă mie îmi este bine când celui drag îi este rău, sunt egoist.

O hartă, nu o sentință

În cadrul Academiei de Numerologie Arhetipală studiem acest model prin felul în care temele de grijă, sacrificiu, responsabilitate și apartenență pot apărea în liniile genealogice și în structura arhetipală a persoanei. Ne uităm în special la acel tipar interior în care valoarea personală ajunge să fie legată de ideea „sunt valoroasă doar dacă am grijă de toți”, iar alegerea propriei vieți poate trezi vinovăție atunci când, în generațiile anterioare, iubirea a fost trăită mai ales prin renunțare, datorie și dăruire până la epuizare.

Privim însă aceste repere ca pe o hartă simbolică și arhetipală, nu ca pe o sentință și nici ca pe o explicație mecanică a vieții cuiva. Nu spunem că destinul bunicii se repetă automat în viața nepoatei și nici că tot ceea ce trăim astăzi este „cauzat de strămoși”. Ne uităm, mai degrabă, la felul în care istoria unei familii poate influența ceea ce am învățat despre iubire, datorie, sacrificiu, putere, vulnerabilitate și dreptul de a avea o viață proprie.

De aici se naște o întrebare esențială: Ce am învățat eu că trebuie să fac pentru a merita să aparțin familiei mele?

Pentru unii, răspunsul este „să reușesc”. Pentru alții, „să nu ies în evidență”, „să nu cer” sau „să fiu puternic”. Iar pentru alții, poate cel mai greu dintre toate: „Să am grijă de toată lumea, chiar dacă mă pierd pe mine.”

Într-o constelație sistemică arhetipală, astfel de reguli nescrise devin vizibile. Le poți vedea în fața ta, în relațiile dintre reprezentanți, și abia atunci poți alege ce păstrezi din ele cu iubire și ce nu mai este nevoie să porți.

Întrebarea săptămânii: Completează în gând propoziția: „În familia mea, ca să fii iubit, trebuie să…” Primul răspuns care îți vine este adesea cel mai sincer.

Dacă vrei să explorezi această întrebare împreună cu noi, intră în grupul de constelații arhetipale: [LINK GRUP].

În partea a treia: ce se întâmplă când protectorul nu mai știe să se oprească, de ce controlul este uneori frica îmbrăcată în grijă și de ce ne este, uneori, rușine să ne fie bine.

Bibliografie

Boszormenyi-Nagy, Ivan, and Geraldine M. Spark. 1973. Invisible Loyalties: Reciprocity in Intergenerational Family Therapy. Hagerstown, MD: Medical Department, Harper & Row.
Dariotis, Jacinda K., Frances R. Chen, Ye Rang Park, Montana K. Nowak, Katherine M. French, and Anisa M. Codamon. 2023. „Parentification Vulnerability, Reactivity, Resilience, and Thriving: A Mixed Methods Systematic Literature Review.” International Journal of Environmental Research and Public Health.

Scroll to Top